Blog

Fragment roman

Capitolul I

Luni 13:30 – Probleme serioase

După câteva momente de tăcere, timp în care ambele persoane aflate la masă se preocupaseră mai mult de tăvile cu mâncare din fața lor, veni și concluzia drastică a unui discurs care începuse cu multe minute în urmă.

― Dumnezeu mă urăște! declară Dinu, fără să-și ridice privirea din farfuria de plastic subțire, atent să aleagă, cu furculița, bucățelele de vită dintre cele de bambus sau ciuperci.

O asemenea viziune sumbră, atât asupra divinității, cât și asupra propriului destin, i-ar fi determinat pe majoritatea oamenilor să se oprească din mestecat, măcar pentru o clipă. Prietenul său însă se înfrupta în continuare din puiul cu sos dulce-acrișor, fără să se grăbească, de parcă ura divină putea să mai aștepte. Fie că nu era prima dată când auzea acest lucru, sau pur și simplu avea una dintre acele firi nepăsătoare, specifice omului modern, dintr-un motiv sau altul, îi luă aproape un minut până să încerce să-l contrazică.

― Exagerezi. E clar că nu prea te place, dar nu m-aș duce atât de departe. E cel mult o antipatie… Excelent puiul! continuă Luca, cu o ușoară satisfacție, când își văzu farfuria goală. Oricum, parcă erai agnostic ultima oară. Sau te întorci la religie în clipele grele?

Deloc descurajat de lipsa de compasiune cu care fusese întâmpinat, Dinu observă că amicul său a terminat de mâncat, un prilej bun de a se face mai bine înțeles. Lăsă furculița de plastic alb sprijinită de marginea tăvii, pentru a putea gesticula în voie, ridică ochii către el și își reluă discursul.

― Bine, reformulez. În cazul în care există Dumnezeu, mă urăște. E singura explicație logică. Am cea mai nenorocită meserie din lume, cartea n-o să mi se publice niciodată, Irina sigur mă înșală… Acum c-ai adus vorba de religie, pot să adaug și-un frate care și-a pierdut mințile. Nu ți se pare destul? Cum ai defini tu situația?

― Drama intelectualului român, de condiție medie, la începutul secolului XXI, veni rapid răspunsul lui Luca, de parcă îl avea deja pregătit și doar aștepta momentul oportun.

Replica îl făcu să cadă puțin pe gânduri și avu nevoie de câteva momente pentru a se regrupa și a reveni cu un nou argument.

― Tu n-ai problemele astea…

― Eu nu sunt intelectual, sunt mai mult un artist. Și fac eforturi să nu-mi complic viața. Nu-mi pasă de job, prietenă n-am, cărți nu scriu… N-am nici măcar frate, dar aici nu pot să-mi asum vreun merit… Știi care e problema ta, Dinule? Sau, cel puțin, una dintre ele. Iei lucrurile prea în serios. Nu poți să privești viața așa, să faci din orice o tragedie.

― Încerc să fiu mai optimist…

― Optimismu’ e pentru copii. Tu ai nevoie de resemnare. Ai o vârstă… s-a terminat. Lucrurile bune se întâmplă doar când ești tânăr. Luca se opri pentru o clipă, cât să ia o înghițitură din sticla de apă plată, apoi continuă, cu și mai multă convingere. Știu că mulți îți spun că la douăș’cinci ești încă tânăr, dar ești tânăr doar față de ei. Dacă îți zice unul care chiar este, are și mai puțină credibilitate. Tinerii spun numai tâmpenii. De-aia și li se întâmplă lucruri bune.

― Îmi plăcea mai mult discuția când era despre problemele mele reale, nu despre ale tale, de ordin psihic.

― Sunt convins. Ai fost mereu de un egoism feroce. Probabil e defect profesional. Te-ai obișnuit să intri cu bocancii în viețile oamenilor.

― Doar pentru a informa populația. E o formă complexă de altruism.

În timp ce își apăra moralitatea, Dinu apăsă pe butonul rotund al telefonului, pentru a-i lumina ecranul. Se uită plictisit la oră, ridică privirea și continuă, cu un glas lipsit de orice urmă de entuziasm:

― Bine că mi-ai adus aminte. Ar cam trebui să plec…

― Te temi de furia Cezarului?

― Nu cred că se enervează vreodată. N-are nevoie. E insuportabil și când e calm.

Se ridică de pe scaun, apucă, cu mișcări lente, portofelul și telefonul mobil de pe masă și le îndesă, pe fiecare, într-un alt buzunar din față al pantalonilor. Apoi, îi strânse mâna lui Luca, într-un gest tipic masculin de despărțire. Chiar înainte de a se întoarce cu spatele, pentru a părăsi zona de mese din mall, îi mai adresă prietenului său câteva cuvinte, asigurând continuitatea ritualului lor de la prânz.

― Ne vedem mâine, tot cam pe la aceeași oră. În cazu’ în care n-o să am demnitatea să mă sinucid între timp.

― Nu face asta. Cine-o să mai scrie despre tragedie?

Întrebarea îi smulse o jumătate de zâmbet, pentru prima dată de când începuse discuția din timpul pauzei sale de masă. Era de apreciat că încerca să-l înveselească, sau, mai degrabă, că, într-o anumită măsură, chiar reușea, indiferent de intenții. În definitiv, rolul prietenilor este de a te face să te simți mai bine. Când se întâmplă în mod involuntar e cu atât mai benefic, nu-i poți bănui de falsitate. De aceea, își arătă recunoștința cu un nou gest de despărțire, de data aceasta de la distanță.

Mintea îi rămăsese fixată, într-un mod bizar, la întrebarea lui Luca, ignorându-i evidentul caracter retoric. În timp ce se îndrepta, cu pași lenți, spre scara rulantă, se gândea la răspuns, deși conștient de absurdul situației.

Cui i-ar da Cezar articolul despre moartea sa? Oare ar avea decența să-l scrie chiar el? Sau l-ar pune pe un tânăr student, încă în perioada de probă, unul care ar scrie greșit și titlul? Ar fi în stare. Desigur, ar ține un discurs lung despre pericolele meseriei de jurnalist și i-ar lăuda sacrificiul în slujba cetățeanului, chiar dacă ar muri acum, alunecând cu capul în balustrada de fier. La final, ar încheia apoteotic, l-ar alege pe cel mai inapt dintre cei fără experiență și l-ar încuraja să preia stindardul omului de presă, printr-un articol omagial. Probabil că nici n-ar fi printre știrile principale, ar apărea undeva în josul site-ului. „L-am apreciat mult pe Dinu, mi-a fost aproape ca un fiu, dar lumea nu prea dă click pe așa ceva”, și-ar motiva Cezar decizia, cu regret în glas. Dacă există o persoană care să-ți taie cheful și de sinucidere, doar el poate fi.

Probabil că știrea ar suna mult mai bine în alte ziare, care nu i-ar menaja memoria, din respect colegial. S-ar repezi ca vulturii să muște din hoitul său, ar săpa în trecutul lui fără milă, în căutarea unui titlu senzațional, la fel cum ar proceda și el în locul lor. „Ziaristul de la Gossip și-a prevestit moartea” ar titra ei, dacă Luca le-ar povesti conversația de mai devreme. Poate chiar ar pune la îndoială natura pur întâmplătoare a tragediei. Într-un astfel de domeniu, în câțiva ani de activitate, e imposibil să nu deranjezi câteva persoane importante. „Senzațional! N-o să-ți vină să crezi ce mare șmecher îi pusese gând rău ziaristului de la Gossip”. Sigur ar reuși ei, într-un fel, să-l asocieze post-mortem cu cineva, de nici măcar el n-ar putea ghici identitatea acestei persoane misterioase. Cu o singură excepție. O legătură pe care ar face-o orice jurnalist contemporan care se respectă. „Tragedie în presa de scandal din România! Intră să vezi modul șocant în care și-a pierdut viața un ziarist de la Gossip și ce legătură avea el cu Ty Julius”, ar suna cel mai previzibil titlu posibil.

Din nou Ty Julius! În mod sigur asta s-ar întâmpla. Toată presa i-ar călca pe cadavru ca să îl poată menționa pe Julius, indiferent de motiv. Numai despre el se vorbește acum. Ah, cât îl urăște! Pe cât de mult poți urî o persoană pe care n-ai întâlnit-o niciodată. Deși, în mintea lui, e evident că nu e vorba despre Julius. Nu e atât de superficial, încât să aibă sentimente puternice față de o vedetă de carton, un cântăreț fără voce, pe care propria lui breaslă îl făcuse relevant. E vorba despre ce reprezintă Julius: simbolul jobului său de om oribil, care îl obligă să scoată senzaționalul din necazurile altora. Acesta e unicul motiv pentru care își proiectează ura asupra lui.

Dacă ar mai fi avut timp să se gândească la asta, poate ar fi găsit, într-un final, puterea să-l ierte. Din păcate, nu făcuse decât să-și aducă aminte că trebuie să ajungă la birou și să încerce, din nou, să obțină un interviu. Cu Ty Julius.

Scările rulante îl purtaseră până la parterul mall-ului și se simțea, acum, cu picioarele pe pământ. Era liber să se concentreze, ca de obicei, asupra trecătorilor, și să-și imagineze motivele pentru care ei erau mai fericiți decât el. Majoritatea păreau mulțumiți de viața lor. Mai ales cuplurile. În mod sigur, datorită jumătății feminine. Toate erau vesele, fără griji, probleme, frustrări, complexe… nu ca Irina. Nu putea fi niciuna ca Irina, s-ar fi văzut pe fețele partenerilor tortura psihică la care sunt supuși.

Un gras în cămașă roz îi intră brusc în câmpul vizual. Părea mai împlinit sufletește decât toți ceilalți la un loc. Dinu se pregăti să-l desființeze, în minte, pentru modul superficial de gândire pe baza căruia își menținea iluzia fericirii. Nu avu timpul necesar deoarece îl recunoscu peste doar câteva momente. Era Marian. Nu-l mai văzuse din facultate însă era neschimbat. Poate ceva mai gras și mai vesel. Din fericire, lățimea culoarului din fața magazinelor de haine îți permitea să te ferești de privirea celor aflați pe partea cealaltă. Cu greu l-ar putea recunoaște cineva, venind înspre el din stânga, dacă își ținea capul întors spre vitrina din dreapta.

Astfel de gânduri nu mai aveau însă niciun rost, pentru că Marian îi făcea semne energice cu mâna și se apropia, cu un zâmbet larg, străbătând culoarul pe diagonală, ca un om fără respect față de legile nescrise ale universului.

― Dinuleee! Ce faci, măi, băiatule? Ce te-ai schimbat! Aproape să nu te recunosc!

Cuvintele porniseră ca o avalanșă, de când mai erau câțiva metri buni între ei. Acum, deja ajunsese în fața lui și îi strângea mâna cu putere, iar el încă nu apucase să reacționeze. Abilitatea lui Marian de a-l recunoaște, de la o asemenea distanță, îl luase total prin surprindere. Probabil îi subestimase vederea pentru că e atât de gras, deși n-ar putea să explice legătura.

Oare chiar fusese aproape să scape, sau era doar o expresie, care să sublinieze cât de mult se schimbase? Nu precizase dacă în rău sau în bine, dar, cunoscându-l pe Marian, nu putea fi decât un compliment. Unul pe care nu avea cum să i-l întoarcă. O discuție despre aspectul fizic l-ar fi putut face să se simtă prost. Trebuia să amâne amabilitățile până când Marian va menționa o reușită personală. Probabil un succes pe plan profesional. Atunci îi va putea întoarce complimentul. Oamenii ca Marian au mereu succese pe plan profesional.

― Eh, am mai îmbătrânit și eu. Tu? Ce mai zici? veni răspunsul lui Dinu, după momente de gândire, în urma cărora se hotărâse să meargă pe cartea modestiei.

― Fii serios! Arăți mai tânăr ca în facultate. Uită-te la mine! îl invită Marian să-l admire, cu entuziasm, dându-se brusc un pas în spate și deschizând brațele larg, menținând o postură amenințătoare, într-un total contrast cu expresia feței, ca un Moș Crăciun pe care copiii preferă să-l privească de la distanță. Ar cam trebui să dau jos câteva kilograme, continuă el, cu un zâmbet care confirma că nici nu-i trece prin cap să facă vreun efort în acest sens. Apropo, nu ți-e foame? Eu mă duceam la etaj să mănânc ceva… Stăm și noi la masă, mai vorbim.

― Pauza mea de masă tocmai s-a terminat, trebuie să mă întorc la birou… Dinu se opri, așteptându-și interlocutorul să realizeze că încearcă să scape de el, dar, cum acest lucru nu se întâmplă, se simți nevoit să continue. Lucrez la un ziar. E foarte aproape, fac cinci minute pe jos de aici.

― Bravo! Ești formator de opinie!

― Doar negativă despre umanitate. Sunt redactor la Gossip. Simți impulsul de a se lansa într-o nouă tiradă la adresa jobului său groaznic însă se răzgândi subit. Își aduse aminte de unul dintre reproșurile favorite ale Irinei. Într-adevăr, avea uneori tendința de a acapara conversația și de a menține discuția numai despre el. În plus, probabil n-avea cum să scape de Marian fără să-l lase să se laude puțin. Tu? Cu ce te mai ocupi? întrebă resemnat, pregătit să asculte clasicul discurs de corporatist, care descrie activitatea sa profesională banală de parcă ar lucra la sediul central Google.

După cum anticipase, fostul său coleg de facultate reacționă cât se poate de pozitiv, trăgând puternic aer în piept, pentru a putea vorbi cât mai mult fără să se oprească. Ba chiar i se păru că a și răsuflat ușurat înainte, ca și cum s-ar fi temut că n-o să i se ofere ocazia de a-și prezenta realizările.

― Tocmai am intrat într-un proiect super tare! E mai greu acum la început, e mult de muncă, n-avem timp deloc, dar o să ne ridicăm ușor-ușor. Avem câțiva băieți tari de tot… toată echipa de fapt. Suntem numai tineri, toți cu experiență în companii mari, toți gândesc bine de tot, out of the box… De-aia am și plecat de acolo și-am venit aici, nu poți să te desfășori în alte părți, să fii tu însuți… Aici e altă atmosferă…

Conștient că poate fi vorba despre orice, de la agenție imobiliară până la vândut tigăi din ușă în ușă, Dinu se hotărî să grăbească puțin lucrurile. Profită de momentul când Marian se opri să mai respire și întrebă rapid:

― Și cu ce se ocupă firma asta?

― Aaa, e o editură. Suntem în domenii înrudite, continuă el, cu un zâmbet larg. Tu faci ziare, eu fac cărți, am ajuns bine amândoi…

­― Editură!?

Puține cuvinte i-ar fi stârnit interesul pentru activitatea profesională a lui Marian, dar acesta era unul dintre ele, dacă nu chiar singurul. Părea o coincidență enormă să-l întâlnească tocmai acum, când are un roman de publicat. Ca absolvenți de Jurnalism, astfel de preocupări erau de înțeles, însă pe Marian mereu și-l imaginase în alte domenii, precum asigurări, vânzări, sau orice altceva care implică discuții lungi și plictisitoare. Uimirea lui sinceră era mai mult decât binevenită, trecând drept admirație în ochii limpezi ai fostului său coleg, care era acum și mai motivat să continue.

― Da! Dar e ceva nou, cu o gândire modernă, tipu’ care a deschis afacerea a studiat în America… Nu publicăm decât materiale de calitate. Fără compromisuri! Asta e deviza noastră. Ne axăm mult pe dezvoltare personală, lecturi motivaționale… probleme serioase. Avem și o colecție de ficțiune, practic relansăm literatura română. Numai autori tineri, originali, care nu se tem de cuvinte tari, care au curaj să critice societatea fără milă… Chiar luna asta scoatem ultima carte a lui Cristescu. Ai auzit de el, nu?

― Normal, răspunse Dinu din reflex, deși nu avea nici cea mai vagă idee despre cine este vorba.

― O să fie cea mai tare de până acum. Se numește „Perfecționistul”. Și titlu’ sună bine de tot… Acțiunea are loc undeva în viitor și ăsta, personaju’ principal, e singuru’ care mai știe să scrie corect gramatical. Tare ideea, nu? O să fie genu’ ăla de roman care te pune pe gânduri, despre locu’ omului în societate, viață… probleme serioase…

― Dacă el e singuru’ care știe să scrie corect, cui îi mai pasă? Pentru cine scrie el așa de corect? N-o să li se pară celorlalți că scrie greșit? De fapt, cred că-n situația asta s-ar schimba regulile de scriere, s-ar adapta la noile cerințe și atunci, el chiar ar scrie greșit. E ca și cum ai ști acum sanscrită. Probabil că sunt unii care știu, dar cui îi pasă?

Valul de întrebări îl lăsă pe Marian fără replică, cu o privire nedumerită, ca de tânără căprioară, încercând să-și dea seama cum a ajuns într-o astfel de situație. Din fericire, își aminti destul de repede că nu intră în atribuțiile sale să cunoască răspunsurile.

― O să afli când apare cartea, spuse cu un zâmbet satisfăcut, prin care se vedea mulțumirea că a găsit soluția perfectă. Te chem la lansare! Îți fac eu rost de un exemplar cu semnătura autorului. O să fie valoros peste cin’zeci de ani…

Dinu se simțea puțin vinovat pentru modul în care atacase un om complet inocent, dar era incapabil să-și înfrâneze frustrarea față de alte romane contemporane, care erau publicate. De aceea, era timpul ca discuția să fie, din nou, despre el, și implicit mai interesantă.

― Sper să te pot chema și eu la o lansare, cât de curând. Am terminat de scris romanul meu de debut, acum vreo două-trei luni…

― Foarte tare! Despre ce e vorba?

― E greu de spus, așa, în câteva cuvinte. E autobiografic pe undeva, poate mai mult semi-autobiografic… Scriu oarecum modern, deși influența clasicilor asupra stilului meu e destul de evidentă. Cel mai puternic și-a pus amprenta asupra mea realismu’ rus, într-o anumită măsură și cel francez. Dacă trebuie să mă raportez la ceva deja existent în literatură, aș zice că e o combinație între „De veghe în lanul de secară”, cu un personaj principal mai interesant, și proza lui Balzac, dar fără descrieri plictisitoare. Însă nu prea seamănă cu nimic. Cred c-am reușit să creez ceva original, capabil să-i mulțumească atât pe cei care caută ceva nou, cât și pe cei mai conservatori.

De data aceasta, lui Marian îi luă și mai mult timp să-și revină. Îl trădase lipsa de experiență în lucrul direct cu scriitorii, o specie de oameni care par perfect normali, până încep să vorbească despre propriile creații. Deși nu prea erau pe aceeași lungime de undă, putea să aprecieze pasiunea cu care Dinu vorbea despre romanul său. Avea în ochi scânteia aceea a corporatistului de succes, o sclipire pe care Marian o observase, prima dată, la el însuși, în timp ce exersa în oglindă câteva tehnici de comunicare interpersonală. Era un semn clar că omul din fața sa are potențial. Și chiar dacă nu avea, era oricum domeniul altora de expertiză. De aceea, nu putea să reacționeze decât cu o propunere de colaborare.

― Neapărat să-l trimiți la noi! E exact ce căutăm… ceva original, să nu semene cu nimic.

În mod evident, Dinu se gândise deja la această posibilitate. De când auzise cuvântul „editură”, îi și încolțise în minte ideea de a-l folosi pe Marian ca alternativă. Deși problema publicării îl îngrijora din ce în ce mai tare, încă mai trăgea speranța că lucrurile se vor rezolva, într-un final, fără să caute recunoașterea valorii sale artistice și în alte părți. Asta nu-l împiedica însă să păstreze deschisă și o a doua ușă, în caz de urgențe literare.

― Sunt deja în discuții avansate cu un director editorial, e prieten de familie, a vorbit maică-mea cu el… Să vedem ce se întâmplă, încă nu știu nimic concret, poate nu ne înțelegem. Dacă e ceva, îți dau un telefon. Apropo, nu cred că mai am număru’ tău, mi-am pierdut mobilu’ acu’ vreo doi ani, cu tot ce era în el.

Discuțiile nu erau deloc avansate, ba chiar nu avuseseră loc, aștepta de trei luni un răspuns care nu mai venea. Și în mod sigur nu mai avea numărul lui Marian. Își amintea foarte bine că acum vreo doi ani, când își schimbase vechiul mobil cu un smartphone, a trebuit să scrie fiecare număr, din nou, în memoria telefonului. Cum procesul se dovedise teribil de plictisitor, contactele pe care le considerase inutile n-au supraviețuit tranziției. Era însă o denaturare a adevărului acceptabilă, atunci când ai de a face cu persoane precum Marian, dependente de energie pozitivă.

― Sigur îl am eu pe al tău. Nu pierd niciodată numere de telefon, le păstrez pe toate din liceu, de când mi-am luat primu’ mobil. Nu poți să știi când ai nevoie de cineva. Îți dau un apel imediat. În timp ce butona telefonul, pentru a-l găsi pe Dinu în agenda sa încărcată, schimbă brusc subiectul conversației, încercând să păstreze un aer de totală nepăsare. Mai știi ceva de ăia din facultate? Cu Luca parcă te înțelegeai bine…

― Da… m-am mai întâlnit cu el, așa, întâmplător. Părea OK, nimic deosebit, lucrează în publicitate am impresia…

― Publicitate? Interesant, să știi că i se potrivește.

Din modul în care articulase cuvintele, n-aveai cum să-ți dai seama dacă era de bine sau de rău. Totuși, avea motive solide să nu-și asocieze imaginea cu Luca, acum când Marian devenise un potențial ajutor în cariera sa literară. Nu uitase istoria, relativ recentă, a neînțelegerilor dintre cei doi. În doar câțiva ani, e puțin probabil să poți ierta pe cineva care, printre altele, o suna pe maică-ta în fiecare weekend, dându-se drept partenerul tău gay. Ai nevoie de mai mult timp pentru a trece peste așa ceva, oricât de multă energie pozitivă ai avea.

Din păcate, discuțiile cu Marian doar îți dădeau impresia că timpul trece extrem de greu. Acum, când scoase telefonul din buzunar pentru a salva în memorie numărul său, ora de pe ecran îi reaminti că e teribil de târziu.

― Da, cred că i se potrivește, nu mi-am pus problema până acum… Mă bucur că ne-am mai văzut și noi, dar ar cam trebui să plec. Știrile nu se scriu singure. Deși așa ai fi tentat să crezi, la cum arată titlurile. Ne mai auzim, te anunț ce rezolv cu romanul.

― Așa să faci! Ținem legătura! se entuziasmă, din nou, Marian, în timp ce îi strângea mâna, cu satisfacție, ca după o întâlnire de afaceri reușită.

Contrar așteptărilor inițiale, și Dinu era mulțumit de cum decursese întâlnirea cu fostul său coleg de facultate. Credea că o să piardă zece minute din viață, ascultând un corporatist plictisitor vorbind despre lucruri neinteresante. Spre surprinderea sa însă, Marian se dovedise un corporatist plictisitor care lucrează la o editură. Ce putea fi mai interesant de atât, acum când are un roman de publicat? Se simțea parțial recompensat pentru anii de facultate, în care se purtase mereu frumos cu Marian, în timp ce toți ceilalți, și în special Luca, făceau glume cu grași.

Și când te gândești că a încercat să-l evite… După ce ani de zile a fost singurul care l-a tratat ca pe un om acceptat de societate, fără vreun interes ascuns, doar pentru că are un suflet mare, acum a fost atât de aproape să rateze ziua recunoștinței, când Marian și-a însușit o potențială utilitate.

Oare e acesta marele său defect? Oare seamănă bunătate și pleacă, fără să mai aștepte vremea recoltei, pentru a culege roadele? Ce sens mai are să fie așa de altruist, dacă nu e răsplătit pentru asta? Astfel de întrebări îl măcinau psihic, în timp ce se îndrepta spre ieșirea din mall, mergând paralel cu vitrinele magazinelor. Se mișca atât de încet, încât, dacă Marian s-ar fi uitat în urmă, cu siguranță ar fi crezut că treaba la ziar a fost doar un pretext pentru a scăpa de el. Dar, chiar dacă ar fi conștientizat acest risc, n-ar fi făcut nimic în sensul acesta. Nimănui nu-i păsa ce crede Marian.

Leave Comment