Blog

O mie de ani în viitor

Echipajul de patru persoane al navetei spațiale Hakken aterizase, cu doar câteva minute în urmă, pe ceea ce părea a fi o plajă dintr-o zonă cu climat tropical. Desigur, având în vedere că se aflau pe o planetă complet necunoscută, dintr-un alt sistem solar, erau, momentan, simple supoziții. Nici măcar termenul de aterizare nu putea fi considerat corect, iar generațiile viitoare vor folosi un altul, imediat ce noua planetă va fi denumită. De către altcineva, pentru că echipajul era format din ingineri, fizicieni, oameni serioși, care veniseră aici cu treabă, n-aveau timp de prostii.

Comandantul misiunii, rusul Ivan Volkov, se consultă cu secundul Tanaka și decise că aerul este respirabil și își pot scoate costumele de protecție. Dacă ești forțat să ai încredere în cineva, în astfel de situații, de viață și de moarte, e de preferat ca acel cineva să fie Tanaka, considerat, neoficial, cel mai inteligent om de pe Terra. Un titlu care sună impresionat, dar care, pentru un japonez, nu e o reușită așa de mare. La cât de mult se pregătise, încă din copilărie, ar fi fost culmea să fie doar pe locul doi.

La doi pași în spatele lor, inginerul Mark Anderson își scoase primul casca, cu încrederea specifică unui om cu pregătire militară. În stânga sa, reprezentanta Agenției Spațiale Europene, Claire Charpentier, îi așteptă, aproape un minut, pe ceilalți trei să testeze atmosfera, înainte să le urmeze exemplul. Dacă ar fi venit de pe o planetă misogină, ai fi putut crede că este favorizată, printr-o discriminare pozitivă, pentru simplul fapt că este femeie. Locuitorii de pe Pământ nu se lasă însă influențați de așa ceva. Doctor în biologie și astrobiologie, vorbind șapte limbi de circulație internațională și deținând cunoștințe avansate de psihologie, Charpentier este tot ce îți trebuie pentru a coloniza un teritoriu nou. În mod pașnic, bineînțeles.

După un moment de respiro, grupul o porni prin nisipul fierbinte, în căutarea unor alte forme de viață, admirând, la fiecare pas, frumusețea naturală a planetei necunoscute. O expediție care se sfârși subit, la doar câțiva zeci de metri de startul ei, acolo unde se afla, tolănit direct pe plajă, un organism oarecum umanoid. Stratul generos de grăsime îl făcea să arate ca o vietate marină ciudată, eșuată pe mal, cu pielea aproape carbonizată de soarele puternic.

― Suntem de pe Terra, venim în pace! îl informă comandantul Volkov pe localnic, în engleză, menținând o distanță sigură, așa cum prevede regulamentul.

Deranjată de zgomot, ființa prăbușită neidentificată își ridică pleoapele lent și își arătă, pentru o clipă, ochii tulburi și îngrijorător de roșii, după standardele pământești, cel puțin. Îi închise la loc imediat, ca și cum n-ar fi văzut nimic care să-i atragă atenția.

Responsabilă cu comunicarea, Charpentier repetă mesajul inițial, în chineză, rusă, spaniolă și arabă, pentru a acoperi o plajă cât mai largă de varietăți lingvistice, pronunțând cuvintele, în fiecare limbă, cât mai rar și mai clar posibil. Efortul ei nu rămase nerăsplătit, deoarece, într-un târziu, primi un răspuns:

― Da… da… am înțeles de prima dată, o liniști creatura bizară, fără să-și mai deschidă ochii injectați. Și ce vreți?

― Du-ne la liderul tău! ceru Volkov, pe un ton autoritar.

― Mai așteptați și voi puțin, de-abia m-am așezat…

― Suntem trimișii unei alte civilizații, de pe o altă planetă, dintr-un alt sistem solar! Dă-ți seama de magnitudinea evenimentului! exclamă revoltat rusul.

― M-ai scos pe mine responsabil, de parcă eu v-am chemat… Oricum, cred că doarme la ora asta.

Charpentier își reluă atribuțiile de diplomat și îi explică ignorantului importanța misiunii lor, în cele mai mici detalii, ajungând, lipsită de suflu, la impresionanta concluzie că întreaga soartă a universului se va decide, probabil, odată cu această întâlnire.

― Mda, au venit exploratorii, bombăni localnicul, ironic. Mi-ați pierdut juma’ de zi… ați început bine misiunea.

Umanoidul se mișcă greoi în nisip, încercând, fără succes, să-și ridice corpul gras și diform. Anderson se repezi să-l sprijine și, cu ajutorul lui Volkov, îl aduse într-o poziție bipedă, pe care nu părea capabil s-o mențină singur. Totuși, se dovedi suficient de agil, în ciuda trupului dizgrațios, și înaintă, în tăcere, depărtându-se de oaspeții nepoftiți, cu o viteză de neinvidiat, pentru majoritatea speciilor. De aceea, astronauții se treziră forțați să se oprească la fiecare trei-patru pași, admirându-și călăuza cum se târăște.

Abia după vreo jumătate de oră, în fața lor apăru ceva ce ai putea cataloga drept o așezare, poate chiar un oraș, dacă ai standardele foarte scăzute. Structura firavă a colibelor improvizate, răsfirate din loc în loc, demonstra o climă blândă și, cel mai probabil, absența vântului. Printre ele, alte exemplare de umanoizi deformați, întinse pe jos, odihnindu-se la soare.

― Uită-te la ei, cât sunt de apatici și primitivi, îi șopti Anderson comandantului. Îi cucerim fără probleme.

― Am venit cu intenții pașnice! i-o reteză rusul.

― Am venit degeaba, bolborosi Tanaka, ca pentru sine, profund dezamăgit de inutilitatea sa, ca cel mai inteligent om din lume, în mijlocul unei astfel de societăți, nedemnă de el, ci, mai degrabă, de o barcă plină cu conquistadori.

Deodată, ghidul corpolent se prăbuși în nisip, vizibil epuizat de efortul peste puterile sale. Cu ochii închiși, declară satisfăcut:

― Gata, v-am adus! A fost nebunie…

În imediata sa apropiere, nu se afla nimic deosebit, dar, în depărtare, se zărea un monument de interes major: o colibă puțin mai spațioasă. Pe măsură ce se apropiau, cei patru pământeni începură să distingă, în jurul ei, câteva siluete orizontale, de dimensiuni și mai impresionante ca până acum. Una dintre ele, probabil liderul local, anunța un exemplar ieșit din comun, mai mult lat decât lung.

Înțelegându-se prin semne, Anderson se despărți de grup, ocolind centrul așezării, prin stânga, pentru a investiga eventualele pericole. Tanaka se făcu și el nevăzut, în direcția opusă, atras de ceva, în scopuri pur științifice. Volkov și Charpentier își asumară rolul ingrat de mesageri ai umanității, avansând spre colonia de extratereștrii respingători.

― Au venit uscații! îi întâmpină marele conducător, acompaniat de un cor de râsete ale supușilor, fără ca vreunul dintre ei să se miște.

― Cum se numește acest loc, căpetenie? îl întrebă Volkov pe omologul său mai gras.

― Zi-i și tu cum vrei…

― Voi, localnicii, cum îl numiți?

― De ce să-l numim? Nu plecăm nicăieri…

― Niciodată!? Mai sunt și alte sate, ca acesta, prin apropiere?

― Posibil… Să fie, din partea mea, dacă nu ne deranjează.

De la o distanță considerabilă, Anderson le arătă că perimetrul este securizat și se află în deplină siguranță. În lumina noilor informații, Charpentier se așeză pe nisip, la câțiva metri de gazdele ei, ale căror trupuri se revărsau în valuri de țesut adipos, ca și cum ar fi căzut acolo, aruncate de undeva din cer, și s-ar fi împrăștiat din cauza impactului. Pe un ton prietenos, specialista în relațiile cu alte forme de viață încercă o abordare mai neoficială:

― Am observat că sunteți o civilizație preponderent sedentară, presupun că vă ocupați, în special, cu agricultura. Nu pot deosebi însă plantele pe care le cultivați, față de cele sălbatice. Care sunt alimentele de bază ale poporului vostru, cu ce vă hrăniți?

― Eh, găsim noi ceva pe aici, explică șeful, mișcându-și unul dintre membrele superioare, abia perceptibil, într-o tentativă de a indica mediul înconjurător.

În timp ce biologul grupului învăța obiceiurile autohtone, Tanaka ieși din jungla deasă, cu aerul preocupat al unui om măcinat de dileme existențiale. Se îndreptă spre colegii săi, aproape alergând, și, odată ajuns în preajma lor, începu să-și justifice entuziasmul:

― Am avut bănuiala asta cu mult înainte să ajungem aici, dar acum sunt sigur într-o proporție de optzeci la sută, poate chiar nouăzeci. Am analizat caracteristicile fizice, ale orbitei, componenții atmosferici, organismele, condițiile naturale și… Dacă teoria mea este corectă, ne aflăm pe o planetă identică cu Terra, unde viața și mediul au evoluat exact la fel. Cu singura diferență că, planeta noastră este mai tânără cu circa o mie de ani.

― Bravo, mare descoperire! îl felicită, batjocoritor, stăpânul plajei, aprobat, din nou, de către suita sa, cu un cor de râsete sinistre.

― Cum!? se revoltă japonezul. Știați!? Și n-ați făcut niciun efort să ne contactați!? Nu v-a trecut prin minte să ne investigați planeta, societatea, biosfera? Să studiați originea speciilor, ba chiar, propria voastră origine?

Liderul își lăsă capul pe spate, cu un amestec de oboseală și plictiseală, și se pronunță filosofic asupra reproșurilor lui Tanaka:

― Eh, ce sens avea… Ce-a fost, a fost…

2 comments on “O mie de ani în viitor

  1. Jeni

    Buna Alex,
    Foarte mișto textul! Ai grijă la punctuație, e un exces inutil de virgule.
    Aștept continuarea.

    Reply
  2. admin

    Mă bucur că ți-a plăcut. Nici eu nu sunt fan virgule, dar n-am ce să fac, mă obligă gramatica. Dacă îmi dai exemple concrete de virgule inutile, o să văd dacă se pot scoate pentru o citire mai cursivă.
    Nu există continuare, e proză scurtă.

    Reply

Leave a Reply to admin Cancel reply